CINE TRECE OLTUL MARE ?

 CINE TRECE OLTUL MARE ?

Ianuarie 1981.

      Pe malul Oltului, la poarta Râmnicului, unde se afla cândva vestitul pod de bărci „căfăluite", ce lega orașul de drumurile comerciale ale țării, stăm de mai multe ore. Îți urmăresc pasul grăbit, bătrâne Olt. De sus, fulgii jucăuși de zăpadă se preling alene topindu-se pe fețele noastre îmbujorate. Alături de mine se află Nistor Codreanu, un talentat rapsod din Mateești. Înțelege măreția momentului. Cu emoție începe să fredoneze un cântec vechi oltenesc:

Vino, vino, primăvară,

Ieșim din codri iară,

Că nouă ni s-a urât,

Tot prin codri rătăcind.

    Este cântecul lui Tudor, al domnului Tudor, domnul neîncoronat, pe care adunarea norodului l-a purtat cu mândrie în frunte-i, în acel an însângerat, în timpul „războiului săracilor, împotriva palatelor". În ziua de 19 ianuarie 1821 împreună cu aproape 40 tovarăși de arme, Tudor poposește pe malul Oltului, la Goranu.

Portret al lui Tudor Vladimirescu făcut de Theodor Aman după moartea lui Tudor, bazat pe mărturiile Pandurilor

Era obosit. Parcursese întregul drum, din București și până aici „într-o fugă". Ochii scânteietori de culoare închisă, aceste oglinzi ale sufletului omenesc trădau, însă, zbuciumul și neliniștea sa interioară. Avea statură mijlocie, corpul bine legat, sabia turcească prinsă cu „găitane groase", atârna pe după gât. Pistoalele erau așezate ,,la coborul calului". S-au urcat cu toți în bărci. Oltul era înghețat. Sfârtecând oglinda sticloasă a ghețurilor, înaintau cu greu. Au ajuns bine pe malul celălalt. Au intrat în Râmnic. Cele peste 1000 de case ale orașului de sub Capela erau învăluite în mantia argintie a zăpezii, care în acele zile căzuse din abundență. Aici au stat puțin.

        După ce au potcovit caii la fierăriile de pe Ulița Mare, s-au îndreptat spre Troian. Drumul încărcat cu zăpadă era greu de străbătut. Înserase bine, când au poposit în satul din gura Ocnei.

Ioan DÎrzeanu, participant la revoluția de la 1821, ne descrie in amănunțime momentul când au trecut Oltul pandurii conduși de Vladimirescu : „Şi la 19 tot ale lui ghenarie ajungând la satul Budeşti sud Argeș, unde este pod pe apa Oltului, s-au pus cu toții în pod de au trecut în pârțile județului Vâlcii și au apucat drumul spre Ocna cea Mare dintr-un județ. Iar în diseară ajungând la un sat aproape de Ocnă, au conăcit noaptea acolo, cumpărând toate cele trebuincioase cu bani" (1821 in județul Vâlcea pe Topolog, 1980, p. 275).

Dimineața în zori, au pornit din nou la drum. Au străbătut mai întâi drumul Mehedinților, „vechiul drum al Mehedinților" — menționat documentar la 21 noiembrie 1547. Când au ieșit în calea mare a Horezului, au întâlnit pe vechilul vătafului de plai care venea la zărăfia județului cu o sumă mare de bani : „... și întâlnind pă drum pe vechilul vătafului de plaiul Horezul ce venea la sărăcia județului Vâlcii cu taleri două mil și mai bine, i-au luat cu dânșii dimpreună și cu un plăiaş ce avea el..." (Op. cit., p. 275).

Traversarea Oltului de către Tudor avea să producă multă neliniște cârmuirii vremii. Circularele lapidare stabileau măsuri precise autorităților locale pentru „ferecarea" apelor, străjuirea vadurilor ca nici un „tulburător de liniște" să nu le mai treacă. La fiecare vad trebuia să se afle „câte un credincios al divanului.

Printr-o notă din 3 februarie, divanul amintește că peste Olt a trecut o „ceată de tâlhari... cu căpetenie un Theodor Vladimirescu". Se cere deci ispravnicului ca să fie „cu ochii deschiși a nu se face vreun cusur în stră juire, strecurindu-se vreun bandit" (Op. cit., p. 70).

Slugerul Tudor Vladimirescu trece Oltul la 10 martie 1821 

Ispravnicul județului ia măsuri severe pentru străjuirea Oltului, supravegherea cu severitate a schelei de la Budești. „Când să va arăta vreun bulug de oameni necunoscuți, străini, sau dincolo sau dincoace, să nu-i treacă Oltul până nu să va cerceta și să va da știri ispravnicului ca să meargă să vază ce fel de oameni sunt și apoi treacă... Seara, de la douăsprezece ceasuri din zi să să treacă podurile dincolo și să nu mai umble până dimineață" (Op. cit., p. 80-81).

Oltul, bun, primitor, peste care Tudor trecea de atâtea ori cu pletele în vânt, călare, devenise astfel o stavilă în calea lui; Oltul pe malul căruia poposea adesea, la umbra arinilor, sau a sălciilor pletoase de pe încântătorul defileu, ca vătaf al plaiului Câineni (1819)... „din proprie inițiativă a reparat așa de bine șoseaua încât se putea trece cu mult mai puțin pericol prin defileu". (Andrei Oţetea, Tudor Vladimirescu și revoluția din 1821, Editura ştiinţifică, 1971).

„Poposea adesea în târgul Drăgășanilor — după cum ne informează avocatul pensionar I.C.Vasile — la baba. Anica". Casa acesteia era așezată deasupra Oltului, în piața orașului, lângă „castelul de apă". Fusese construită în 1793 și s-a demolat în 1947.

Revolta locuitorilor creștea întocmai ca valurile spumate ale Oltului. Foiletând documentele îngălbenite, de vremuri, întâlnim numeroase manifestări de nemulțumire, care au zdruncinat anul de mare cumpănă de la. pragul începutului de veac. Proclamația adresată de Domnul Tudor vâlcenilor, acea incandescentă chemare avea să răscolească inimile înflăcărate ale truditorilor pământului — udat de undele bătrânului Alutus : „Am hotărât, dând cel întâi semn de bun patriot într-acest pravoslavnic pământ românesc întru care am strămoșească naștere și să ocâmuiesc pre toți cei ce au încins arme din partea a tot norodului, spre zdrobirea și încetarea a vericăruia jaf și nedreptate ce ați cercat până acum din pricina oblăduitorilor domni ce au stătut, care întru desăvârșita nemilostire... v-au supt sângele aduc indu-vă într-această mare dărăpănare și proastă stare întru care vă aflați..." (1821 în județul Vâlcea, p. 106).

                                           Proclamația de la Padeș

Satele erau în continuă mișcare, veștile sosite la centrul județului anunțau despre participarea vâlcenilor la „Adunarea cea de obște" condusă de Tudor Vladimirescu. De pe Olteț pornește — la 20 marte 1821 — căpitanul Ilie Căpățână, „să facă panduri în partea locului, să întâlnească și pă Mihai Prunescu, să vie cu toții fără zăbavă ca să mergem și noi după otcârmuitorul obştei" (Op. cit., p. 105). Încă de la începutul răscoalei, din Tomșani se înrolează în oastea Vladimirescului trei locuitori. Aceștia doreau să strângă în „Adunarea cea mare", „cinci sute de panduri din satele plaiului" Horezu.

„O ceată de «tâlhari» a călcat în 1821 pe clucereasa Stanca Socoteanca și pe stolnicul Ioan Lahovari din Vâlcea, luându-le calabalâcurile și o ladă cu acte." În Loviște, pe „câmpul Sărăcineştilor", Constantin Viişoreanu este atacat și, după „ce i-au luat tot ce au avut, adică scrisori, bani și haine... i-au luat și calul." Clăcașii de pe moșia Copăceni, aparținătoare mănăstirii Cornet, cer să se reducă numărul zilelor pe care le aveau de efectuat anual : „am venit la vătăşie, unde ne-am învoit ca din anul zaverii să-i facem numai câte șapte zile de clacă". Numele celor care au semnat plângerea amintită sunt prezente și astăzi în satul Copăceni : Vieru, Ungureanu, Martin, Păun etc. (Op. cit., p. 235).

Și de ar avea glas. Oltul, câte nu ar povesti despre aceste vremuri. Documentele consemnează momente și fapte semnificative, descriu scene și tablouri zguduitoare ale vieții locuitorilor satelor vâlcene : „căci lăcomia celor puternici iaste ca sărăcia morții, căci nu cruță nici vârstă, nici stare omului".

Scurtul popas de la București, în care Tudor își pusese atâtea speranțe, avea să ia sfârșit într-o duminică de mai, însorită (16 martie — 15 mai 1821). După ce chibzuiește mult, hotărăște să se reîntoarcă cu oștirea în Oltenia. Spera ca întăriturile din mănăstirile de dincoace de Olt, care se aflau sub controlul pandurilor, pământul strămoșesc scăldat cu atâta sânge și jertfe pentru apărarea libertății și gliei să-i fie favorabile.

Dar gândurile îndrăznețe ale pandurilor s-au risipit la Golești — în clipele grele ale marii trădări. După cum mărturisesc documentele vremii, Tudor a fost răpit dintre tovarășii săi de arme și dus departe, pe drumul colbuit al Târgoviștei, de unde nu se va mai întoarce niciodată. Trupul său „ciopârțit", așa cum spune legenda, ar fi fost aruncat într-o fântână părăsită. „in orice caz, el s-a risipit în pământul românesc ca și sângele pandurilor săi..." (Marin Mihalache, Tudor Vladimirescu, Editura Militară, 1971, p. 124).

În acele zile însângerate, Chiriac Popescu, unul dintre aghiotanții lui Tudor, „îmbrăcat de sus până jos in haină roșie", va întâlni pe malul Oltului, în apropiere de Cozia, un bătrân orb, care aflând cu durere de sfârșitul tragic, i-a spus : „Să știi, fătul meu că fără Tudor nu veți rămânea în țară nici șapte zile, că numai el cunoștea duhul pandurilor și putea să le ție cârma; iar fără Tudor, vor fugi toți pandurii pe la casele lor..." (Memorialul lui Chiriac Popescu, publicat în „Românul", din 1862, nr. 313 și 316.)

Tudor nu a avut nevoie de istorici, și-a scris singur viața, încrustându-și chipul pe fruntea de granit a Carpaților, în glia strămoșească a patriei în valurile cristaline ale Oltului. Poporul i-a țesut în creații nemuritoare făptura-i măreață. Un document păstrat la Arhivele Statului. din Rm. Vâlcea, redă un fragment dintr-un cântec popular cules din Prundeni, un sat de pe Olt:

Foaie verde de molotru,

Când sosi Tudor la Motru,

Ciocoii trecură Oltul,

Si se înecară cu totul.

Folcloristul Teodor Bălăşel, publică în Arhivele Olteniei, din 1933, balada intitulată sugestiv „O, fârtate, rău mă doare". Nota ce însoțește acest cântec aduce clarificări prețioase cu privire la vechimea sa : „Acest cântec se găsea prin caietele de cântece ale elevilor seminariști la seminarul din Rm. Vâlcea, de acum 60-70 de ani. Eu l-am copiat în 1885 dintr-un caiet al unui elev... Pentru că un învățător a îndrăznit să publice un fragment din acest cântec în Gazeta țăranilor a lui Dobrescu-Argeș, a fost aspru pedepsit de Tache Ionescu, care era ministru al Instrucțiunii publice pe vremea aceea. Cântecul acesta poate să fie cărturăresc având la bază tot un cântec popular, în felul celor care circulau prin Oltenia pe vremea lui Tudor Vladimirescu. Precis nu pot ști. Rămâne ca alții mai competenți, să-și spună cuvântul".

Casa memorială Tudor Vladimirescu, comuna Vladimir, Gorj 

Alături de cântece și legende, poporul a țesut în jurul personalității lui Tudor, nenumărate anecdote. Ele sintetizează momente și întâmplări din desfășurarea evenimentelor, subliniind în același timp, spontaneitatea, inteligența și fermitatea conducătorului revoluției de la 1821.

     Revolta împotriva exploatatorilor o întâlnim în următoarea expresie : „Pe unde pun azi cucoanele voastre poglicile vor pune într-o zi oltenii mei curelele opincilor". Aflându-se în vizită la un prieten, Tudor refuză să stea jos, motivându-și astfel hotărârea luată : „Să nu fiu silit să mă scol în picioare, dacă vine cumva vreo putoare de ciocoi". În iureșul revoluției, când paharul nemulțumirilor se umpluse până la refuz, se adresează episcopului Ilarion : „De voi trăi, voi face 12 perechi de opinci din pielea a 12 boieri divăniţi". Fiind întrebat de Iordache Olimpiotul de ce este atât de exigent cu pandurii și pentru care motiv îi pedepsește cu măsuri capitale, Tudor i-a răspuns „că se află cu sabia lui în patria sa". 

                   Monumentul Revoluției de la 1821, Padeș, Gorj