DUHUL
CĂRTURĂRESC AL LUI COSTEA MARINOIU
A
fost o vreme când, din cauza „vremurilor", toate cărțile bune, căutate
atât de intelectualii autentici, cât și de activiștii veleitari, treceau,
literalmente, prin „mâna" mai-marelui librarilor. Spre cinstea sa, el a
fost generos cu toți. Pentru librarul-cărturar, cartea, „pâinea noastră cea de
toate zilele", trebuia să ajungă pe „masa" tuturor cititorilor. Dar
Costea Marinoiu n-a fost un simplu difuzor de carte, ci s-a dovedit a fi un
manager inspirat și priceput. Sub conducerea sa, firma vâlceană de difuzare a cărții
(„Centrul de librării", ulterior „Ex Libris") a fost una dintre cele
mai eficiente și performante unități de profil din țară, fiind, în limbajul
epocii, „fruntașă pe ramură". Dar, dincolo de lozinci, realitatea era
elocventă: Râmnicul dispunea de una dintre cele mai puternice rețele de
librării, onorând astfel faima lui de a fi fost, în „veacul de aur",
„capitala tipografilor" (Nicolae Iorga). Cu stăruință și tenacitate, cu
abilitate și diplomație, Costea Marinoiu a concurat serios, cu numărul și spațiul
librăriilor, rețeaua cârciumilor orașului. Mai mult: librăria „Anton
Pann", din centrul Râmnicului, devenise locul firesc al lansărilor de
carte și al dialogului scriitorilor cu publicul. O listă de nume, drastic
selectată, este edificatoare pentru efervescența librăriilor „păstorite"
de Costea Marinoiu în anii '70 — '80 și pentru standardul spre care țintea
Râmnicul cultural în aspirația sa de a depăși complexul provincial: Ioan Alexandru,
Paul Anghel, Constantin Mateescu, Alexandru Oprea, Dumitru Radu Popescu,
Valeriu Râpeanu, Dinu Săraru, Dragoș Vrânceanu, Dan Zamfirescu.
Costea
Marinoiu a fost un librar de elită, pentru că era dublat de omul de cultură,
cercetătorul tradițiilor și valorilor culturii populare, ipostază în care s-a
împlinit mai ales ca „fiu adoptiv" al Țării Loviștei. Experiența lovișteană,
fundamentală în materie, s-a concretizat, în principal, în volumul de debut —
„Folclor din Ţara Loviștei (Racovița)" (1974), care a apărut cu
prestigioasa recomandare a etnologului Mihai Pop. Folcloristul a continuat și a
aprofundat, în timp, preocupările de cercetare a Ţării Loviştei, abordând eșantionul
preferat în tradiția școlii lui Densusianu (concertarea interdisciplinară a filologiei
cu folclorul), oferindu-ne, prin „ Toponimia Ţării Loviştei" (2001), o
premieră editorială în bibliografia zonei. in aceeași sferă referenţială se
înscrie și inedita sa lucrare de istorie a folcloristicii (Monografia revistei
„Izvoraşul"), care așteaptă un editor interesat și un sponsor generos.
Costea
Marinoiu a fost, în egală măsură, istoricul literar, al culturii în genere —
activitate în care cărturarul și-a etalat deopotrivă virtuțile cercetătorului și
ale scriitorului: pe de o parte, spiritul iscoditor, curiozitatea științifică,
talentul de evocator al unor lumi şi vremi apuse; pe de alta, simțul observației,
sensibilitatea artistică, disponibilitatea reporterului de a lua pulsul realității
imediate. Omniprezent în viața culturală a Vâlcii din ultima jumătate de veac,
membru fondator și activ (adeseori îndeplinind funcții de conducere) al multor
structuri formale şi informale ale breslei (cenacluri şi cercuri, asociaţii şi
societăţi, fundaţii şi forumuri), Costea Marinoiu a participat deopotrivă la
„facerea" şi la „scrierea" istoriei culturale locale. Cronicarul
prezentului l-a dublat pe cercetătorul trecutului. Contribuţiile sale cele mai
semnificative s-au înscris în domeniul istoriei cărţii şi a tiparului. Costea
Marinoiu este unul dintre susţinătorii şi promotorii ipotezei potrivit căreia
„Liturghierul (1508) — prima carte tipărită în spaţiul românesc" (titlul
cărţii apărute în 2004, încununând acumulările anterioare) a văzuit lumina
tiparului la Bistriţa-Vâlcea. După desfăşurarea „argumentaţiei logice" (în
absenţa unor documente probatoare), cercetătorul conchide cu necesara precauţie:
„ Toate argumentele converg spre stabilirea locului tipăririi Liturghierului de
la 1508. in opinia noastră, Bistriţa se constituie într-o posibilă vatră spirituală
unde Macarie a instalat prima tipografie pe pământ românesc."
Cercetătorul
plasează această ipotetică „prioritate naţională" în contextul mai larg al
locului şi rolului Râmnicului în dezvoltarea culturii medievale româneşti,
aşezând Şcoala râmniceană alături de Şcoala ardeleană, în procesul de plămădire
a conştiinţei unităţii limbii române. Idee afirmată de Costea Marinoiu încă din
1981 (,,Istoria cărtii vâlcene, sec. XVII-XVIII") şi dezvoltată în
conferinţa „Şcoala râmniceană în cultura românească", susţinută la
Episcopia Râmnicului, în 2007, când l-am sărbătorit la împlinirea vârstei de 70
de ani. În „predoslovia" conferinţei, cărturarul afirma: "Şcoala de
la Râmnic a reprezentat în spiritualitatea românească o adevărată şcoală de
învăţătură, de credinţă şi limbă, de românitate şi ortodoxie." Prefaţând
volumul „Studii vâlcene" din 2010, Costea Marinoiu declara argumentat:
„Şcoala de la Râmnic încă funcţionează, este activă productivă într-un spaţiu,
prin excelenţă, al localismului creator." Era, implicit, o profesiune de
credinţă: cărturarul însuşi face parte din această şcoală. Este, incontestabil,
cel mai semnificativ mesaj pe care ni-l lasă, testamentar, Costea Marinoiu, cu
valoarea unui legământ: este posibil, urmare a atâtor reforme, ca Vâlcea
istorică să dispară ca entitate administrativă de pe harta ţării, dar Râmnicul
cultural va fiinţa în eternitate. Şcoala râmniceană va funcţiona!
Toate
aceste valenţe (la care s-ar cuveni să adăugăm pe aceea de monografist,
materializată în numeroase lucrări de profil) întregesc imaginea unui cărturar
de vocaţie, care a avut răbdarea şi perseverenaţa de a-şi valorifica zestrea
nativă, „şcolirea" formatoare — sub îndrumarea unor reputaţi mentori,
precum Traian Cantemir, Ion Lăudat, Vasile Adăscăliţei, Victor Crăciun, Pandele
Olteanu, Valeriu Râpeanu — şi experienţa acumulată, printr-o osârdie cotidiană,
analogă trudei ţărăneşti, într-o operă prolifică. Două sunt trăsăturile
caracteristice ale cărturăriei cultivate de Costea Marinoiu. Pe de o parte,
erudiţia, spiritul enciclopedic. „Bătrânul librar" era o „enciclopedie
ambulantă", dispunând de o fabuloasă memorie culturală, în care era
acumulat şi stocat un volum impresionant de informaţii din varii domenii, epoci
şi spaţii. Pe de altă parte, o anumită retorică a discursului, disponibilitatea
de a comunica, facilitatea de a scrie şi de a vorbi, o metaforică, ancestrală
"foame şi sete" de cuvânt, toate acestea punându-şi amprenta asupra
stilului scriiturii şi rostirii sale, marcate de clasicismul, copios
ornamentat, al tradiţiei noastre literare. Enciclopedismul spiritului şi
clasicismul stilului fac din Costea Marinoiu unul dintre cei mai productivi
cronicari şi diortositori de texte ştiinţifice şi literare de la cumpăna
veacurilor XX-XXI.
Pentru
elitişti şi post-moderni, un asemenea profil de cărturar poate părea anacronic,
desuet. Pentru mine, martor şi părtaş, alături de cel dispărut, la viaţa
culturală a Vâlcii contemporane, catalizator şi editor al unora dintre cărţile
sale, Costea Marinoiu este tipul de cărturar de care comunitatea are încă
nevoie, un simbol al comunicării şi comuniunii culturale. Bonomia sa
proverbială, modestia creatoare, smerenia ceremonioasă, disponibilitatea
participativă la orice eveniment cultural, înţelepciunea de a se situa deasupra
taberelor literare, a disputelor şi polemicilor, deschiderea colocvială,
generozitatea dialogului cu celelalte generaţii, cu tinerii — toate acestea
conturează profilul cu valoare de model a unui intelectual al cetăţii.
Ne-a
părăsit prea devreme acest cărturar de tradiţie haretiană, tocmai acum când
comunitaea oamenilor de cultură din Vâlcea se pregăteşte să pună în operă o
iniţiativă pe care Costea Marinoiu o îmbrăţişase deschis şi în a cărei
materializare s-ar fi implicat activ: Centenarul Spiru Haret. Era şi anul în
care prietenul nostru ar fi împlinit 75 de ani şi ar fi meritat o sărbătorire pe
măsura vredniciei sale creatoare şi a autenticei sale iubiri pentru Râmnic.
Spiritul
peren al cărturarului ne va anima în continuare, îndemnându-ne să-i păstrăm
memoria viabilă şi veghind ca moştenirea lui spirituală să fie roditoare. Mă
gândesc, înainte de toate, la publicarea monografiei revistei „Izvoraşul",
care aşteaptă de prea multă vreme lumina tiparului; apoi, la o carte cu
caracter biobibliografic, care să-i pună în valoare polivalenţa personalităţii;
în fine, la o antologie cu cele mai valoroase componente ale operei sale. Să ne
gândim, de asemenea, la câteva propuneri de a-i eterniza numele în viaţa
culturală a Râmnicului.
Într-un
cuvânt, să ne împărtăşim din duhul cărturăresc al lui Costea Marinoiu, pentru
a-i cultiva mai departe idealul şi programul de intelectual al Cetăţii. Să-l
încredinţăm pe camaradul nostru de idei şi fapte culturale că vom veghea ca
virtuţile spiritului haretian — cultul datoriei, etica profesională şi
responsabilitatea civică —, în care el a crezut şi pe care le-a practicat, să
rămână viabile şi productive. Este unicul mod de a-l face mai departe părtaş la
ceea ce vom face în continuare, câte zile vom mai avea noi înşine, aşteptând
judecata din urmă a istoriei culturale şi marea judecată de apoi a Cerului.
Sunt convins că prietenul nostru a trecut lin
din lumea cu dor în cea fără dor, acompaniat de rostirile şi viersurile
inefabile ale plaiului mioritic, care-i va păstra în veac lucrul, cuvântul şi
gândul creator. Costea Marinoiu va dăinui în memoria culturală şi în conştiinţa
publică prin ceea ce i-a fost mai drag în viaţă şi prin ceea ce a dăruit
oamenilor.
Gheorghe DEACONU
